Leonardo Badea! Dinamica economică a ultimului sfert de secol în România și nevoia curentă de re-echilibrare a finanțelor publice!

Leonardo Badea (BNR): Dinamica economică a ultimului sfert de secol în
România și nevoia curentă de re-echilibrare a finanțelor publice

Evoluțiile economice din ultimul sfert de secol au fost influențate de trei caracteristici, care, în
opinia mea, au fost determinante: incertitudinea, nevoia de reformă a sistemelor și creșterea
(globală a) datoriei publice. Este adevărat că în această perioadă economia mondială s-a
confruntat cu o serie de șocuri și provocări asociate crizelor financiare, economice, pandemice și
geopolitice, de multe ori suprapuse, care au determinat instaurarea unui climat volatil greu
predictibil. Pe de altă parte, dinamica economiei a impus necesitatea adoptării unor măsuri de
reformare a sistemelor pentru a răspunde noilor cerințe economice și sociale și pentru a asigura
resursele de creștere a prosperității națiunilor.
Globalizarea a fost o parte importantă a acestui proces, un adevărat motor al creșterii economice,
contribuind la dezvoltarea comerțului internațional, la sporirea productivității muncii, dar, în
același timp, crescând și gradul de întrepătrundere a economiilor regiunilor și statelor,
multiplicând canalele de contagiune și ducând la o creștere a nivelului de dependență față de
lanțurile globale de aprovizionare. Șocurile externe (mai ales cele recente) au determinat în
schimb și necesitatea sporirii nivelului de reziliență a economiilor, evidențiind importanța
creșterii gradului de independență energetică și alimentară a statelor.
Multe state emergente, printre care și România, au dezvoltat un model economic în care bunurile
produse pentru export încorporează în proporție semnificativă bunuri importate necesare în
procesul de producție. Dacă la acest fapt se adaugă și consumul intern care are la bază
predominant bunuri importate, ne aflăm deja de ceva vreme în prezența unor dezechilibre
macroeconomice care au tendința să se cronicizeze. În cazul României, datele (prezentate mai
jos) arată că stimularea consumului pentru a realiza creștere economică în condițiile unei balanțe
comerciale în deficit a avut și efecte secundare negative asupra echilibrelor macroeconomice.
Deficitul a devenit un cuvânt la ordinea zilei, crescând ca pondere în PIB și necesitând finanțare
tot mai amplă, ceea ce a dus la avansul datoriei publice. Astfel, modelul de dezvoltare globală și
de creștere economică asociat creșterii datoriei și a dependenței de piețele globale a devenit unul
obișnuit. Date publicate de Fondul Monetar Internațional arată că în anul 2022 datoria publică
brută depășea semnificativ nivelul PIB în multe state cu economie dezvoltată, precum Belgia
(105%), Canada (116%), Franța (111%), Spania (112%), Portugalia (116%), SUA (121%), Italia
(144%) sau Japonia (261%).

2

Fig.1 Datoria publică brută (% PIB)

Sursa: Fondul Monetar Internațional, baza de date World Economic Outlook (aprilie 2023)
Este adevărat însă că nu orice tip de economie își permite să fie puternic îndatorată și aici analiza
trebuie nuanțată. Revenind la modelul de dezvoltare economică, reputatul economist Jacques De
Larosière, în lucrarea ”Putting an end to the reign of financial illusion: for real growth” (2022),
afirma că ”într-o lume care a devenit foarte îndatorată, modelul economic de dezvoltare a
alunecat către o paradigmă ciudată, în care cea mai mare parte a activității economice se
reflectă acum în sporirea valorii activelor financiare în detrimentul creșterii, al veniturilor
salariale și al investițiilor productive”.
În mod cert, dezbaterile vor continua în rândul economiștilor cu privire la rolul politicii
economice ca și catalizator al stabilizării macroeconomice și al creșterii pe termen lung, dar, în
același timp, este foarte clar faptul că problema dezechilibrelor macroeconomice și adoptarea de
politici care să vizeze corectarea acestora reprezintă astăzi preocupări majore și stringente.
Despre principalele dezechilibre macroeconomice cu care se confruntă România, în special
despre deficitul bugetar și deficitul de cont curent, se fac analize, se discută și se scrie de mulți
ani. Cauzele, dinamica acestora și efectele vizibile, precum și cele potențiale au fost dezbătute pe

3
larg și considerate din multiple unghiuri. Posibile soluții au fost propuse, deopotrivă de
economiști din instituțiile publice și din mediul privat, fără a pierde din vedere faptul că fiecare
acțiune corectivă are avantaje dar și efecte nedorite pe termen scurt și că necesită măsuri asociate
pentru a reduce povara asupra categoriilor cu adevărat vulnerabile. De aceea, este greu de
adăugat ceva nou la această discuție fără a relua multe dintre lucrurile relevante care au fost deja
spuse adesea în acești ani.
Din nefericire însă, măsurile de corecție de până acum fie au fost insuficiente, fie nu au avut
efectele scontate, astfel că problemele persistă și devin tot mai presante, iar riscurile unor
consecințe negative viitoare au crescut semnificativ. Într-adevăr, raportat la PIB, ponderea
deficitului bugetar s-a redus ușor la finalul anului trecut, iar ponderea deficitului de cont curent s-
a diminuat într-o anumită măsură pe parcursul primelor luni ale acestui an. Aceste corecții sunt
însă insuficiente, iar nivelurile celor două deficite continuă să ne singularizeze, de o manieră
negativă, prin raportare la țările din vecinătate cu care suntem comparați de investitori. Există
inclusiv riscul ca o parte dintre aceste corecții să fie anulate de evoluțiile din a doua parte a
anului curent, astfel că piețele și investitorii ar putea concluziona că ele au fost doar
conjuncturale și că nu există un proces durabil de reducere a deficitelor gemene, susținut de
politici adecvate și eficiente. Consider că o astfel de situație trebuie evitată din cel puțin trei
motive obiective:
I. Primul este că echilibrul macroeconomic ar deveni greu de menținut, iar riscurile apariției
unei crize din cauze interne ar crește semnificativ, cu impact asupra nivelului de trai al
populației și al potențialului de dezvoltare viitoare.
II. Al doilea motiv, care decurge în mod obiectiv din primul, este că devenim și mai
vulnerabili față de posibile șocuri economice exogene, a căror probabilitate este în
creștere în contextul economic și geopolitic european actual (principala destinație a
exporturilor noastre). Altfel formulat, riscurile interne se cumulează cu cele externe (și
ele mai ridicate acum), astfel că probabilitatea de apariție a unui șoc (indiferent de sursă)
care să ne împingă în criză economică este mai mare.
Ne confruntăm cu riscuri economice și geopolitice în creștere la nivel regional și
internațional, iar mișcările capitalurilor străine care în ultimii ani ne-au fost favorabile se
pot inversa oricând, ceea ce ne-ar putea afecta puternic în toate segmentele economiei.
România are în prezent nivelul cel mai redus al ratingului de credit acordat de
principalele trei agenții internaționale prin comparație cu Polonia, Cehia, Ungaria și
Bulgaria. Suntem pe cea mai de jos treaptă din categoria “investment grade”.
O deteriorare în continuare a evaluărilor investitorilor cu privire la riscurile investițiilor în
România ne-ar afecta semnificativ: s-ar reduce investițiile străine directe care susțin
potențialul de creștere și eficientizare a economiei locale și care (alături de fondurile
europene atrase) finanțează de o manieră sustenabilă deficitul contului curent; de
asemenea, ar crește volatilitatea și costurile investițiilor străine de portofoliu, din care o
parte importantă contribuie la finanțarea deficitului bugetar.
III. Cel de-al treilea motiv (dar nu și ultimul) pentru care reducerea în continuare a deficitelor
gemene este necesară rezultă din faptul că nivelul ridicat pe care îl au în prezent este
expresia unei dinamici structural deficitare a economiei românești (atât în sectorul public,

4
cât și în cel privat), care în timp erodează potențialul de dezvoltare viitoare (crește povara
datoriei, rămân mai puține resurse pentru investiții, se pierde competitivitatea etc.). Se
adaugă aici faptul că de aceste corecții depind într-o proporție importantă fluxurile
viitoare de fonduri europene, care sunt pentru România resurse ieftine (sau, în cele mai
multe cazuri, gratuite) pentru finanțarea investițiilor.
Asumarea costurilor pe termen scurt este mereu dificilă, dar efectele acestora sunt mai ușor de
suportat atunci când corecția este proiectată și gestionată de o manieră activă, prin ajustarea
politicilor macroeconomice și prin măsuri calibrate, programate și graduale, în opoziție cu
situația în care, ajungând să fie forțate de piețe, corecțiile ar fi neașteptate, rapide și scăpate de
sub control.
Coroborând cele de mai sus, cred că este important să reiterăm că trebuie să facem aceste corecții
pentru că economia României are nevoie de ele și pentru că în absența lor ar fi din ce în ce mai
mult expusă la riscuri, la pierderea unor oportunități de dezvoltare și la o (inevitabilă) încetinire
(structurală) a ritmului de creștere ce va fi greu de surmontat.
Din această perspectivă, poate fi util să privim evoluția unor indicatori relevanți, pe un orizont
mai lung de timp și prin comparație cu economiile din regiune.
Fig.2 PIB per capita (prețuri curente, USD) Fig.3 PIB per capita (prețuri curente, 2007=100)

0
5000
10000
15000
20000
25000
30000
35000
40000
45000

Romania
Polonia
Cehia
Ungaria
Bulgaria
UE
ZE

0
50
100
150
200
250

RomaniaPoloniaCehiaUngariaBulgariaUE
ZE

Sursa: Banca Mondială
Figurile 2 și 3 de mai sus, realizate prin prelucrarea unor date publicate de Banca Mondială,
confirmă faptul că progresul economic al României din ultimii 27 de ani a fost remarcabil.
Același lucru se poate spune însă și despre Bulgaria, Ungaria, Cehia și Polonia, precum și despre

5
Uniunea Europeană în ansamblu. Graficele indică însă particularități ale diferitelor perioade de
timp și dinamici diferite între țări.
România se plasa în 1995 la cel mai redus nivel al PIB per capita din regiune (1650 de dolari
SUA). Am putea spune că atunci, în 1995, România pornea în cursa acestor ultimi 27 de ani de
pe ultimul loc în raport cu vecinii săi. La acel moment, PIB per capita în Bulgaria era cu 37 la
sută mai mult (2259 de dolari), în Polonia era mai mult decât dublu (3687 dolari), în Ungaria era
de peste 2,7 ori mai mare (4495 dolari), iar în Cehia de peste 3 ori și jumătate mai mare (5824
dolari).
Acest reper în timp nu este ales întâmplător: în luna iunie 1995, România depunea cererea sa de
aderare la Uniunea Europeană. Au urmat discuții, negocieri, eforturi foarte mari pentru toți cei
implicați, iar progresul către acest obiectiv statal, apartenența la UE, a fost, mai ales în primii
ani, dureros de lent (lucru explicabil însă prin decalajele foarte mari în defavoarea noastră pe
care le aveam în aproape toate domeniile).
Între 1995 și 2001 s-au parcurs însă câteva etape importante: în iulie 1997, Comisia Europeană
adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea
Europeană; în noiembrie 1998, Comisia Europeană publică primul Raport de Ţară privind
procesul de aderare a României la Uniunea Europeană; în iunie 1999, România adoptă Planul
Național de Aderare la Uniunea Europeană, iar în decembrie același an, la Helsinki, Consiliul
European decide începerea negocierilor de aderare cu șase țări candidate, printre care și
România; în februarie 2000, în cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale dedicate
lansării Conferinței Interguvernamentale, sunt deschise oficial negocierile de aderare cu
România, un pas istoric care a schimbat radical perspectivele de dezvoltare ale țării.
Revenind la perspectiva economică, până în 2000-2001, evoluția PIB per capita (calculat în
prețuri curente și exprimat în valută forte) a fost oscilantă, imaginea de ansamblu fiind a unei
stagnări. Economia și societatea resimțeau din plin costurile anilor de conducere și organizare
discreționară, centralizată și ineficientă a economiei din perioada comunistă, iar ajustarea
necesară la mecanismele de piață nu avea cum să fie ușoară. Este relevant în acest context faptul
că în perioada 1995 – 2001 ratele anuale ale inflației se exprimau mereu cu două cifre și uneori
chiar cu trei. De exemplu, timp de 12 luni consecutive, în perioada februarie 1997 – februarie
1998, ratele anuale ale inflației au variat între un minim de 105,4 la sută și un maxim de 177,4 la
sută. Tot ca exemplu, în decembrie 1996 și în fiecare dintre primele trei luni ale anului 1997, rata
lunară a inflației (creșterea în medie a prețurilor bunurilor și serviciilor din coșul de consum de la
o lună la alta) a fost în permanență de peste 10 procente, iar în martie 1997, așadar într-o singură
lună, a fost de 30,7 la sută. Tot în perioada 1995-2001, cursul nominal al leului în raport cu
dolarul SUA s-a depreciat de aproape 18 ori. În decembrie 1994, un dolar SUA valora 1767 ROL
(lei vechi, anterior denominării, echivalentul nominal al 0,1767 RON de astăzi), iar în decembrie
2021, ajunsese deja la 31567 ROL (echivalentul nominal al 3,1567 RON de astăzi). Cifrele sunt
șocante pentru cine nu-și mai amintește acea perioadă. Au fost ani grei și o presiune foarte mare
asupra populației.

6
Privind de atunci și până în prezent, în acea perioadă de început a fost destul de dificil de
implementat reforme pentru viitor. Dar ele s-au implementat, iar timpul a demonstrat că aceasta a
fost o alegere bună.
Indiferent de conjuncturi, reformele trebuie realizate, cu atât mai mult cu cât, deși situația actuală
este complicată, România beneficiază de sprijinul financiar substanțial al programelor europene.
Sunt convins că și astăzi ca și atunci, reformele trebuie făcute, iar efectele pozitive pe care le vor
avea în timp vor confirma că și de această dată ele reprezintă o alegere bună. Poate părea
exagerat, dar, dintr-o anumită perspectivă, importanța momentului prezent și a modului în care
deciziile de acum ne pot aduce aproape de obiectivul adoptării monedei euro cred că pot fi
comparate cu cele ale perioadei 1995-2004 și ale reformelor care au permis intrarea fără echivoc
pe traiectoria aderării la Uniunea Europeană
Revenind și continuând analiza, graficele multor indicatori economici arată că anul 2002 a
marcat un punct important de inflexiune pozitivă în evoluția României care își găsește un
corespondent în planul acțiunilor și al deciziilor politice. Luna noiembrie 2002 a consemnat
adoptarea de către Comisia Europeană a „foii de parcurs” pentru România și Bulgaria, precum și
prima menționare oficială în cadrul Parlamentului European a datei de 1 ianuarie 2007 ca dată-
țintă pentru aderarea României la UE. În decembrie 2002, Consiliul European de la Copenhaga
decide asupra aderării a zece noi state membre și adoptă foile de parcurs pentru România și
Bulgaria. În plan economic, în 2002, România reușește o creștere a PIB per capita cu peste 16%.
Vor urma încă șase ani de creștere accelerată, de peste 20 de procente în fiecare an. De exemplu,
în 2007, anul în care România a devenit efectiv stat membru al Uniunii Europene, PIB per capita
a crescut cu peste 45 la sută. Seria va fi întreruptă de efectele manifestării crizei financiare
globale și ulterior, ale crizei datoriilor europene.
Graficul din Figura 3 de mai sus schimbă reperul temporal și setează ca punct de referință anul
2007, din multe perspective politice și economice un jalon de o importanță aparte în evoluția
ulterioară a țării. Se observă o perioadă de relativă stagnare până în 2017 (în raport cu maximul
de 10435 dolari per capita atins în 2008), cu siguranță sub influența crizelor financiare și
economice care au afectat majoritatea statelor europene (vizibil pe grafic), și ulterior o reluare a
trendului susținut de creștere, pe ansamblul ultimilor șase ani. Ritmurile anuale au fost diferite,
în această perioadă resimțindu-se impactul crizelor recente care au afectat progresul, dar nu au
inversat tendința. Pe grafic se evidențiază anul 2020 (puternic influențat de debutul pandemiei
Covid-19), când PIB per capita practic a stagnat în cazul României, dar și anul imediat următor,
când acesta a crescut într-un ritm de circa 14 la sută, comparabil cu cel din 2017 și 2018.
Fig.4 PIB per capita comparativ 2022 vs. 1995 (prețuri curente, USD)

7

Sursa: Banca Mondială
Tendințele în evoluția PIB per capita descrise mai sus pentru România sunt corelate cu cele ale
țărilor din regiune, dar și la nivelul de ansamblu al Uniunii Europene. Figura 4 compară nivelul
PIB per capita doar între anii de început și de sfârșit ai perioadei analizate, respectiv 1995 versus
2022, dar pentru o selecție mult mai largă de state din spațiul geografic european. Pentru că a
pornit cu un decalaj foarte mare, deși a crescut foarte rapid, în ultimii 27 de ani România a
câștigat doar două poziții în clasamentul regional, surclasând Bulgaria și Serbia, dar rămânând în
continuare în urma Poloniei, Ungariei și, mai ales, a Cehiei. Totuși diferențele (în termeni
procentuali) sunt mult mai mici în 2022 comparativ cu nivelurile din 1995. Față de Cehia (cea
mai avansată din regiune), acum avem de recuperat un decalaj de 74 la sută ceea ce este o
îmbunătățire față de nivelul de 253 la sută din 1995. Iar Polonia și Ungaria ne depășesc cu 15 și
respectiv 16 procente, față de 123 la sută și, respectiv, 172 la sută în 1995.
Ca și alți indicatori ai dinamicii economiei, PIB per capita poate fi calculat în mai multe moduri:
I. prin conversie într-o valută de largă circulație internațională (de exemplu în dolari ca mai
sus sau în euro – pentru analiza datelor după 1 ianuarie 1999 când aceasta a fost
introdusă, mai întâi pentru contabilitate și plăți electronice, iar din 1 ianuarie 2002 și
pentru tranzacții cu numerar, fiind lansate monedele și bancnotele euro);
II. prin raportare la media unei anumite zone economice mai largi (de exemplu, a Uniunii
Europene în cazul statelor membre);
III. sau la paritatea puterii de cumpărare. Potrivit Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare
Economică (OCDE), paritățile puterii de cumpărare (PPP) sunt ratele de conversie
valutară care încearcă să egaleze puterea de cumpărare a diferitelor valute, prin

8
eliminarea diferențelor de niveluri de preț între țări. Coșul de bunuri și servicii cu preț
considerat la stabilirea PPP este un eșantion al tuturor celor care fac parte din cheltuielile
finale: consumul final al gospodăriilor și guvernului, formarea de capital fix și exporturile
nete. Acest indicator este măsurat în termeni de monedă națională per dolar american.
Analizând cele trei abordări de calcul a PIB per capita, am putea spune că prima menționată este
probabil cea mai conservatoare, pentru că utilizează conversii în valută forte ale rezultatelor
economice, fără a ține seama de particularități foarte importante, precum nivelul relativ al
veniturilor și mai ales cel al prețurilor, dintre țările comparate. Discrepanțele pot fi mari atunci
când gradul de dezvoltare diferă foarte mult între țările din eșantion, așadar mai ales dacă se
compară țări avansate economic cu țări din categoria economiilor emergente. În astfel de situații,
unii economiști consideră ca utilizarea PPP este mai potrivită, deoarece metoda înglobează
ajustări pentru aceste diferențe.
În cazul nostru, intuiția economică ne-ar sugera probabil faptul că atunci când comparăm
România cu Bulgaria, Ungaria, Polonia și Cehia la un moment de timp apropiat de cel prezent, s-
ar putea ca diferențele să nu fie chiar atât de mari încât schimbarea metodei să schimbe
clasamentul. Pentru rigoare, am verificat acest lucru, realizând un clasament al nivelurilor PIB
per capita în anul 2022 similar celui din Figura 4 de mai sus, dar bazat de data aceasta pe
paritatea puterii de cumpărare. Se observă din Figura 5 de mai jos că poziția României în grupul
celor cinci țări pe care se focalizează analiza de față nu s-a schimbat, rămânând pe o poziție
superioară celei a Bulgariei și doar ușor inferioară celor ale Poloniei și Ungariei. De asemenea,
poziția de lider incontestabil al grupului de cinci țări în clasamentul PIB per capita aferent anului
2022 este în continuare deținută de Cehia. Așadar, lucrurile sunt aproape neschimbate în raport
cu imaginea oferită de graficul din dreapta al Figurii 4 de mai sus, realizate exprimând PIB per
capita în dolari SUA.
Interesantă și totodată relevantă din această comparație între metode este și observația că, atunci
când ajustăm cu nivelul diferit al prețurilor (așadar când facem trecerea de la PIB per capita
exprimat în dolari SUA către PIB per capita ținând seama de PPP), România se clasează în 2022
peste Slovacia, Croația, Grecia și Portugalia, așa cum reiese din Figura 5 de mai jos (în opoziție
cu imaginea oferită de graficul din dreapta al Figurii 4 de mai sus). Modificarea poziției
României în clasament față de Grecia și Portugalia la schimbarea de metodă arată tocmai faptul
că raportarea la PPP aduce un unghi nou (și totodată relevant) analizei, în special atunci când
țările care sunt comparate au niveluri semnificativ diferite ale dezvoltării economice de
ansamblu.

Fig.5 PIB per capita în anul 2022 (PPP)

9

Sursa: Banca Mondială
Creșterea economică este doar o parte a tabloului de ansamblu. Multe alte lucruri contează: cât
de sustenabilă este creșterea din perspectiva componentelor care contribuie la creștere, care sunt
factorii determinanți (atât de natură endogenă, cât și exogenă), care este amplitudinea
externalităților negative pe care le generează (de exemplu, asupra mediului, comunităților etc.),
ce efect are asupra incluziunii și dezvoltării sociale ș.a.m.d.
Deoarece pentru economia României deficitele gemene reprezintă în prezent o importantă
vulnerabilitate cu efect asupra perspectivelor viitoare de dezvoltare, este util să continuăm
comparația la nivel regional prin studierea dinamicii echilibrului bugetar, acesta având implicit
un efect asupra soldului contului curent.
Dacă analizăm din punct de vedere istoric perioadele în care s-au consemnat deficite bugetare
mari care au condus la creșterea datoriei publice observăm că adesea acestea au fost asociate cu
crize economice severe sau cu războaie. Într-adevăr, există și perioade în care deficitul a fost
efectul unei nepotriviri structurale pe termen lung între veniturile și cheltuielile bugetului general
consolidat. Această „nepotrivire” a fost la rândul său amplificată de tentația politicilor populiste
care au consolidat capcana uzuală a măsurilor pro-ciclice cu impact destabilizator pe termen
lung.
Observațiile formulate mai sus nu sunt însă specifice României. Însă, așa cum arată Figura 6 de
mai jos, unul dintre elementele prin care România s-a singularizat în cadrul regiunii pe parcursul
ultimilor 27 de ani a fost nivelul în permanență mai redus al veniturilor bugetului general
consolidat (ca pondere în PIB) față de celelalte țări. Nu un an, nu cinci, nu zece, ci douăzeci și
șapte de ani la rând, ponderea în PIB a veniturilor bugetului general consolidat a fost în cazul
României semnificativ mai mică decât în Polonia, Ungaria și Cehia. Inclusiv în Bulgaria
ponderea a fost în majoritatea acestei perioade mai ridicată față de România, cu excepția anilor
1995-1996 și 2011.
Aceasta arată că, în termeni relativi, resursele financiare autonome aflate la dispoziția bugetului
pentru a susține programe economice de dezvoltare și pentru a lupta împotriva efectelor negative

10
ale crizelor de tot felul au fost timp de 27 de ani mai mici pentru România decât pentru Polonia,
Ungaria, Cehia sau Bulgaria (în acest caz cu excepția menționată mai sus).
Fig.6 Venituri ale bugetului general consolidat

(% PIB)

Fig.7 Deficitul sau surplusul bugetului general
consolidat (% PIB)

Sursa: Eurostat
Pornind de la această realitate, înțelegem că deficitele bugetare mai mari pe care le-am avut în
unele perioade de timp în cadrul grupului de cinci țări menționat (a se vedea Figura 7 de mai sus)
nu au fost doar efectul deficiențelor structurale sau al dinamicilor scăpate de sub control ale
cheltuielilor bugetare, ci și al nivelului mai redus al veniturilor.
În Figura 7 se mai observă că, în ultimii 27 de ani, România a avut două perioade clare de amplă
consolidare a situației bugetului general consolidat: perioada 2001-2005, urmată de anii 2006-
2007 în care deficitul s-a menținut sub 3 procente și, respectiv, perioada 2010-2015, urmată de
anii 2016-2018, de asemenea caracterizați de deficite în limita a 3%. Este adevărat că reformele
s-au realizat (în unele cazuri) și cu sprijinul organismelor internaționale și sub presiunea unor
condiții asumate ca urmare a parcursului nostru de integrare în Uniunea Europeană. În 2019, la
fel ca și în 2008, echilibrele s-au deteriorat (multe dintre cauze rezultând din politicile lipsite de
prudență din perioada anterioară) chiar cu scurt timp înaintea unei succesiuni de crize majore,
îngreunând foarte mult gestionarea acestora și reducând potențialul de recuperare ulterioară.
Tot în Figura 7, se observă că deopotrivă în 2008 și în 2019, Polonia, Cehia și media economiilor
UE aveau un echilibru al bugetului general consolidat mult mai favorabil în comparație cu
România, ceea ce le-a permis să mențină un control mai bun al deficitelor în perioadele de crize
succesive care au urmat și apoi să revină mai rapid pe calea consolidării bugetare. Cel mai recent
exemplu este că, pornind cu deficite mai mici sau chiar cu excedente în 2019, economiile
menționate au reușit să limiteze deficitele din 2020 (anul debutului pandemiei Covid-19) și,
ulterior, din 2021 și 2022, la niveluri mult mai reduse decât România.

11
Criza pandemică și efortul de susținere a Ucrainei au afectat echilibrul destul de fragil al
bugetului național. Acest lucru nu s-a întâmplat doar în România, însă la noi aceste cheltuieli au
condus la o deteriorare mai amplă din cauza dezechilibrelor din perioada anterioară acestei
succesiuni de crize. Tocmai pentru a avea o abordare adecvată acestei situații complexe din
prezent, consolidarea fiscală trebuie să se facă gradual, fixându-se jaloane realiste în mod
etapizat. Reforma administrației publice și creșterea eficienței acesteia reprezintă priorități
curente, alături de revenirea la un tratament fiscal echitabil față de toți agenții economici, care să
le permită acestora să acționeze pentru depășirea dificultăților reale din prezent, să se dezvolte și
să se adapteze noilor condiții într-un cadru corect de competiție pe piață, generând astfel creștere
economică și având totodată și efectul de a spori veniturile bugetare ca pondere în PIB.
Într-o perioadă caracterizată de un nivel în creștere a datoriei și de nevoia de investiții pentru
modernizarea economiei, echilibrul macroeconomic al unei țări contează atât în sine, ca una
dintre condițiile de dezvoltare sustenabilă, cât și în termeni relativi prin raportare la ceea ce se
întâmplă în țările cu care aceasta este în mod uzual comparată și cu care se află în competiție
pentru atragerea capitalurilor și a tehnologiei străine. Figura 7 de mai sus arată că, pe măsură ce
România a efectuat unele corecții în 2021 și 2022, unele țări din regiune (care oricum porneau de
la niveluri mai favorabile) au efectuat la rândul lor ajustări (de exemplu, Cehia, dar și ca medie la
nivelul Uniunii Europene). Astfel, așa cum se întâmplă în strategiile dinamice în condiții de
informație incompletă din teoria jocurilor, echilibrul dinamic se schimbă în permanență și
deocamdată rămânem, din această perspectivă, pe o poziție nefavorabilă. Acesta este încă un
motiv pentru care efortul de consolidare fiscală trebuie să continue și să demonstreze un progres
clar și durabil (ireversibil) către un nivel sustenabil și adecvat obiectivelor noastre strategice în
plan economic, printre care unul important este adoptarea într-un orizont previzibil de timp a
monedei euro.

(Leonardo Badea – Viceguvernator BNR)