Bugetarii din primării, în doliu: munca zilnică ar putea deveni obligatorie!

Dezastru național. Catastrofă administrativă. Tragedie umană fără precedent. În mii de primării din România, un flagel nemilos a lovit exact acolo unde durea mai tare: în pauza de cafea prelungită, în pontajul completat „din memorie” și în celebra întrebare „da’ de ce atâta grabă?”. Vinovatul? Ilie Bolojan – omul care a avut tupeul suprem să creadă că administrația publică există pentru cetățeni, nu pentru confortul angajaților.
Ani la rând, funcționarul de primărie a fost o specie protejată. Un monument viu al stabilității absolute. Indiferent de performanță, competență sau prezență efectivă la birou, salariul venea. Ca anotimpurile. Ca pensia specială a altora. Ca ștampila.
Dar iată că liniștea ancestrală a fost spartă. A apărut Bolojan.
Eroul care a îndrăznit să ceară… muncă
Ilie Bolojan a comis o crimă de neiertat în administrația românească: a pus cifre pe masă. A numărat oameni. A măsurat rezultate. A întrebat, cu o cruzime aproape medievală, „voi ce faceți aici?”
În Bihor, omul a demonstrat că o instituție publică poate funcționa cu mai puțini angajați, mai puține hârtii și – șoc suprem – mai multă eficiență. Evident, această erezie administrativă nu putea rămâne nepedepsită. Cum adică să nu mai fie nevoie de trei semnături pentru o copie legalizată? Cum adică un document să se rezolve online, fără drumuri și nervi?
Un calculator la ghișeu? Un sistem digital care știe exact cine muncește și cine doar „este pe stat”? Clar, o conspirație.
Bugetarul ofensat: victima supremă a reformei
Reacția a fost previzibilă. Sindicatele au tras semnalul de alarmă: „Se distruge administrația!” Tradus din limbaj birocratic: „Ni se cere să muncim.”
Bugetarul ofensat nu se revoltă pentru cetățean. Se revoltă pentru rutina lui sfântă. Pentru cafeaua de la 9. Pentru pauza de masă de la 11. Pentru pauza de refacere de la 13. Pentru programul „flexibil”, adică prezent fizic, absent moral.
Pentru el, performanța este un abuz, evaluarea este o jignire, iar ideea că postul nu e pe viață e o traumă colectivă.
Bolojan, distrugătorul de sinecuri și coșmarul ștampilelor
Digitalizarea propusă de Bolojan este privită ca o armă de distrugere în masă. Un sistem informatic nu poate fi „rugat”, nu poate fi amânat, nu poate fi convins că „reveniți mâine”. Nu cere șpagă, nu ridică din umeri și, cel mai grav, lasă urme.
Transparență. Cuvântul care provoacă fiori reci pe holurile primăriilor. Pentru că acolo unde totul se vede, nu mai e loc pentru „merge și-așa”.
O veste proastă și una bună
Vestea proastă pentru bugetarii de decor: epoca postului călduț se apropie de final. Statul nu mai are chef să plătească oameni care confundă funcția publică cu o formă de pensie anticipată.
Vestea bună pentru România: există, în sfârșit, un politician care nu confundă reforma cu declarațiile și munca cu populismul. Ilie Bolojan nu promite. Taie. Măsoară. Simplifică. Și merge mai departe, indiferent de țipete.
Epilog: recviem pentru „nu se poate”
În primării se aud plânsete, proteste și comunicate dramatice. Dar nu asistăm la o tragedie. Asistăm la sfârșitul unei farse lungi de 30 de ani.
Pentru bugetarii care au muncit, nimic nu se schimbă. Pentru cei care doar au ocupat un scaun, vine nota de plată.
Iar pentru Ilie Bolojan? Rămâne meritul rar de a fi spus, în sfârșit, ceea ce cetățenii știu de mult: statul nu e un azil pentru incompetență, ci un serviciu public.
Și da, pentru unii, asta chiar e apocalipsa.